Poveste de Craciun.

Mi-am amintit de ajunul Craciunului. Intamplator, pe la ora 8 seara, eram intr-un tramvai si mergeam spre casa. Un tramvai dintre acelea vechi, cu doua vagoane. Stateam in spate, in ultimul vagon, iar putin mai in fata era un pusti aurolac. In rest, vagonul era gol. Pustiul nu avea mai mult de 12-13 ani si tinea in maini o punga care raspandea un miros foarte nasol, specific aurolacilor. Mi s-a facut mila de el. Era ajunul Craciunului, iar el colinda singur prin tramvaie. Cu siguranta ca pentru el nu a venit niciodata Mosul (care pe mine chiar si la varsta asta ma astepta acasa) si nici macar o casa unde sa stea nu are. Parinti, daca are, sunt dintr-aceia pe care mai bine nu i-ar avea.. Chiar imi parea rau pentru el.

Cam dupa o statie-doua urca in vagon un cuplu de tineri. Imediat ce l-a vazut pe pusti, tipul a inceput sa-l injure de morti si sa tipe la el sa coboare din tramvai. Eram socata. Ok, in tramvai mirosea foarte naspa din cauza aurolacului, dar era un copil.. Si afara era un ger de inghetau pietrele.  M-am uitat urat la tipul respectiv si la prietena lui si le-am tras cateva injuraturi in gand. Din pacate cam atat... Nu am putut sa zic nimic, mai intai pentru ca pur si simplu m-a socat reactia violenta a tipului, apoi pentru ca.. nu am putut. Din pacate nu sunt genul care sa ia atitudine cand vede ca se comite o nedreptate. Nu pentru ca nu as vrea, dar... nu pot, pur si simplu. Voiam sa-i zic ca era totusi un copil si-asa batut de soarta si ca era ajunul Craciunului, cand se presupune ca ar trebui sa fim mai buni, mai intelegatori.. Apoi as fi vrut sa-i spun prietenei lui ca e o proasta pentru ca sta cu el si ca atunci cand o sa-i fie lumea mai draga animalul de langa ea o sa-i f**a o palma (sau mai multe) peste ochi. Si-acum ma simt naspa ca nu le-am zis chestiile astea. Prea tarziu...

In concluzie, spiritul Craciunului sucks...

Ana

Ana e o fata. Ba nu, e o papusa. Nu in sensul acela de cliseu cocalaristic ("esti frumoasa ca o papusa, fato!"). Nu... Ci in sensul de plastic, de blond platinat, de buze roz sidefat, de silueta perfecta, sani perfecti si inaltimea ideala. Asa e ea acum. Nu mai e Ana, ci Denise, pentru ca asa i-au spus cei de la agentie ca ar trebui sa o cheme. Ana era prea simplu...

Acum Ana mai traieste doar in fotografii. In cele in care zambea cu adevarat, cu toata fata, cu ochii usor mirati. Un zambet ca alte milioane de zambete, dar ceea ce il facea special era faptul ca in el ghiceai fericirea adevarata. Acum Denise zambeste aparatului de fotografiat fara sa-si arate dintii, cu ochii pe jumatate inchisi si barbia ridicata. Nu mai e fericita, decat cand isi vede fotografia pe coperta plastifiata. Iarasi plastic. E ca o papusa Barbie care canta: "life in plastic it`s fantastic!".

Se uita prin pozele vechi, de cand avea prieteni adevarati, care nu ii erau colegi de breasla, plastifiati ca si ea, ci oameni simpli, fara grija kilogramelor in plus, pe care nu ii deprima un cos descoperit dimineata pe fata, care nu stateau 2 ore pe zi la sedinte de machiaj si nu petreceau nopti intregi pe tocuri, in cluburi. Ii lipsesc zilele de vara pierdute cu ei, pana seara, noptile petrecute pe la unul dintre ei acasa, cand povesteau pana dimineata vrute si nevrute si imparteau 10 oameni o sticla de vodca si una de suc de rosii. Erau fericiti ca beau un Bloody Mary al lor. Ascultau muzica la un telefon pus in mijlocul camerei si pe rand, cuplurile se strangeau in cate o camera sau un colt mai retras. Pe vremea aceea inca il mai avea pe el. Acum el nu o mai intelege si nu o mai recunoaste. O priveste nedumerit si o intreaba: "Cine esti? Ce-ai facut cu Ana?" Iar ea ar vrea sa-i raspunda ca Ana nu mai e. Denise i-a luat locul...

Acum se intoarce beata la 3 dimineata din club, pe tocuri care ii omoara talpile si regreta zilele cand purta tenesi. Isi aprinde o tigara si ar vrea sa o poata privi cu sila, ca pe vremea cand era nefumatoare, dar nu mai poate, e singura ei placere. Strange din dinti si incearca sa adoarma. Nu poate. Simte ca isi ameteste si cade din pat. Lesina pe podea. Asa se termina inca o zi din viata ei. Cu fiecare zi, Ana incepe sa dispara si Denise ii ia locul...

Eu si tu.

[...]De cele mai multe ori intind mana in pat, sperand sa te gasesc, dar tu nu esti. Uneori te gasesc prin fantasmele noptii, dar nu-mi ajunge. Eu te vreau pe tine.

Sunt o persoana dezechilibrata. Merg clatinandu-ma pe o funie, deasupra lumii. Ea e departe, in jos, prea plina pentru mine. Si de fiecare data cand sunt aproape sa cad tu vii, ma prinzi de mijloc si incepem sa dansam pe funia dintre nori. Tu imi arati mereu ca nu-i de-ajuns sa mergi pe o funie deasupra lumii, ma duci la extrem si imi arati ca pot sa o sfidez. Chiar pot? Cu tine pot. Pot orice daca sunt cu tine.

[...]Ma intreb ce s-ar intampla daca am fi tot timpul impreuna. Ne-am sufoca reciproc cu dragoste pana unul din noi sau amandoi am ceda? Ne-am distanta, inveninati de rutina? Ori ne-am da seama ca iubirea a fost doar un foc de paie? Poate ca ultima varianta e cea mai inspaimantatoare. E ca si cum ai fi crezut ca mergi cu viteza maxima pe o autostrada aglomerata si ai trecut printre nenumarate obstacole, doar ca apoi sa descoperi ca ai fost intr-un simulator. Da, ai condus impecabil, dar a fost real?

Marcheline, mon chat

Stau pe scaun, cu pisica ghemuita in poala mea. Eu si ea (pisica) nu prea avem momente de tandrete. De fapt, nu avem niciodata momente de tandrete, desi eu incerc sa o mangai si sa o iau in brate, ma izbesc de o respingere de fiecare data. Singurele noastre momente de interactiune sunt cele in care ne "luptam" pe scaunul de la birou. Eu vreau sa ma asez ca sa pot sa scriu la calculator, ea vrea sa se aseze ca sa doarma. Eu nu o las, ea se urca si incearca sa se aseze in spatele meu, dar eu ma dau in spate cu un aer de "Acum sa te vad ce faci! Ha!". Pisica, resemnata, se aseaza pe picioarele mele si incearca sa adoarma in zgomotul tastelor pacanitoare si al muzicii date tare. Se poate, deci, si dragoste cu forta *zambet malitios*. Bineinteles ca nu poate sa adoarma si da din coada nervoasa. Chiar foarte nervoasa. Pisica mea e in zodia Taurului. Incapatanata si orgolioasa cum e, nu vrea sa se mute in alta camera si nici macar pe pat sau pe calorifer. Se uita urat la mine si imi urmareste degetele care se misca repede pe tastatura. M-ar musca, dar nu vrea sa piarda locul caldut din bratel mele si inca mai spera ca eu o sa ma ridic si o sa se aseze ea. Marcheline, ma chere, asta nu se va intampla prea curand... 

"Te iubesc."
"Pa-pa."

Nu a auzit cand i-am zis "te iubesc". Nu-i nimic, eu stiu ca el stie.

Aseara mi-a adus esarfa rosie pe care o uitasem la el. Eu si uitasem de ea, el nu. A pastrat-o cateva zile pentru ca ea inca mai mirosea a mine. Aseara mi-a adus-o si cand am ajuns acasa am abandonat-o pe scaunul de la birou. Cand am venit azi de la scoala am vrut sa o iau si sa o pun pe pat, ca sa ma pot aseza. Am mirosit-o, ca sa vad daca inca mai avea urme de Jungle (parfumul meu), dar in locul binecunoscutei miresme am simtit mirosul lui si mi-am amintit ca aseara, cand ne-am intalnit o avea la gat. Acum esarfa mea miroase usor a tigari, dar si a el. Si e un miros care trezeste amintiri si care prefigureaza altele ce se vor forma. Din sfert in sfert de ora o iau de pe pat si o duc la nas. Mi-l afund in ea si expir puternic. El... Ma face sa zambesc si sa strig "te iubesc" (stupid, chiar rimeaza). Cand se va evapora mirosul lui cred ca am sa i-o mai imprumut cateva zile, asa... pentru reimprospatare. Acum imi vin in minte niste versuri de la Sarmalele Reci: "Ti-amintesti imbratisarea,/Glasul, gustul si parfumul. Inchizi ochii si-ti apare/ Ea..."

El...

Nu mai am nimic.

Cum e sa nu mai ai nimic? Sa nu mai ai pe nimeni, sa nu mai ai nimic ce sa-ti doresti, nimic in care sa crezi, nimic pentru care sa te trezesti dimineata. I-am indepartat pe toti si nu stiu cum sa le spun sa ma ierte pentru tot, am nevoie de ei. Nu am cui sa spun lucrurile astea, asa ca le scriu aici. E chiar trist. Penibil. Pe dinauntru ma simt goala, nu mai simt ca traiesc. Zilele imi trec la fel, nu ma mai bucura nimic, nu mai pot simti nimic. Doar un gol imens. Parca nu as mai avea un suflet in care sa pulseze viata. Inima pompeaza sange, nu si viata. Nu mai pot iubi pe nimeni... nici macar pe mine.

Ma scarbeste reflexia din oglinda de pe birou. Pe fata ei se scurg lacrimi mici, caci nici nu mai are puterea sa planga. Cand ai fost ultima data cu adevarat fericita? Nu stie sa-mi raspunda. Simte si ea ca s-a schimbat, dar nu mai are ce face. Nu stie ce ar putea face. Un om in mijlocul unei pustietati ce poate face? Poate sa astepte un miracol, o salvare sau sa moara de deznadejde. Pentru ea nu mai exista miracole. Ar putea sa strige dupa ajutor, dar cine sa o auda? Nu mai e nimeni prin preajma... Nu mai are nimic.

Tipica dimineata de duminica.

Primul gand pe ziua de azi: "Mi-e asaaaa o leeeeneee sa ma dau jos din paaaaat..."

Al doilea gand pe ziua de azi: "Mi-e asaaaa o leeeeneee sa ma dau jos din paaaaat... E deja zece?"

Al treilea gand pe ziua de azi: "Gata, ma dau jos."

Al patrulea gand pe ziua de azi: "Dar mi-e asaaaa leeeeeeeneeee..."

Ma rog, pana la urma m-am dat jos din pat, am facut 2 pasi mici-mici si m-am asezat pe scaunul de la birou si am aprins calculatorul. Cam asta patesc eu in fiecare duminica dimineata. Am sarit si peste micul-dejun si s-a facut deja 12 fara un sfert. Mon amour vine sa ma ia la 2. Am timp (zic acum...). Trebuie doar sa-mi fac un dus, sa-mi fac unghiile, sa mananc, sa-mi indrept parul, sa ma machiez, sa ma imbrac si... doar atat. Nu sunt sigura ca in ordinea asta trebuie facute... Asa ca voi incepe cu unghiile, adica sarcina cea mai usoara. Indreptatul parului il las la urma, ca e cel mai greu si nu vreau sa se strice pana ies din casa. Oricum, pe umezeala asta o sa se onduleze la loc, dar... macar va avea si mon amour ocazia sa vada cum arat cu parul drept. Sper sa nu cada pe spate din cauza socului. Glumesc, nu e mare diferenta.

(M-am dus pana in sufragerie sa-mi aduc oja.)

Oja fiind de fapt un lac de unghii sidefat. Nu imi place sclipiciul si implicit nici sideful, dar parca azi as vrea sa ma simt mai feminina, mai.. altfel.

In fine, gandul ca maine e luni si va incepe o alta saptamana cu zile plictisitoare, alternand cu zile lungi si plictisitoare nu ma face sa ma simt prea bine. Azi, ca in fiecare zi de duminica, m-am trezit cu gandul: "Aoleu!! E luni!! Ba nu, e ora 8, deci trebuie sa fie duminica. Whew!" Am lenevit in pat o gramada si ma simt vinovata ca am pierdut asa de mult din ziua de azi, cand maine o sa-mi fie iar extrem de greu sa ma ridic din pat la 6 dimineata, cand o sa-mi sune ceasul. Si o sa ma trezesc in fiecare dimineata cu gandul plin de speranta: "E vineri deja?"

Ma duc sa-mi fac baie si sper sa nu adorm in cada...

The List

Draga Mosule,

Anul acesta am fost taaaareee cuminte! Am papat tot din farfurie si, ca drept dovada, am pus pe mine vreo 2-3 kilograme. Nu-i bai, ca au avut unde sa-ncapa... Am incercat sa fac fapte bune, adica sa ajut o batranica sa-si duca sacosele pana la statia de autobuz (aveau doar 10 kile fiecare, dar nu ma plang, ca doar m-am oferit...) si cred ca am mai facut ceva fapte bune, insa nu mi le mai amintesc. De fapt cred ca a fost cam singura fapta buna, dar compenseaza faptul ca nu am facut niciuna rea. Nu-i asa? Oricum, tu stii ca am fost plina de bune intentii anul asta, asa ca poate vei lua in considerare "micuta" mea lista de cadouri:

• mai intai, mi-as dori o chitara Fender sau Gibson ca sa i-o fac cadou mai departe prietenului meu (vezi, inca o fapta buna pe drum)
• apoi, as vrea o vacanta luuuungaaa de vreo... 2 luni, sa zicem
• as vrea vreo 4-5 perechi de cercei handmade (pe alese, ca la piata :D)
• multe, multe haine dragute (stii, sunt fata..)
• o excursie pana la Disneyland, Paris
• o zi in care sa-mi fac manichiura, pedichiura, chestiile care tin de cosmetica, sa-mi aranjez parul si sa ma relaxez intr-o cada plina cu uleiuri aromate
• un apartament doar al meu in care sa pot da petreceri in fiecare weekend
• o menajera care sa stranga dupa fiecare petrecere
• toate cartile din lista mea de "must read" (dar cred ca mai degraba am sa apelez la biblioteca publica)
• un curs intensiv de limba finlandeza (desigur si timp, ca sa-l pot urma)
• ora de incepere a cursurilor sa se schimbe de la 8 la 9 (macar)
• un Revelion reusit
• ...si, bineinteles - cum era sa uit? - pace mondiala, leac pentru toate bolile incurabile, stoparea foametei din tarile aflate la limita subzistentei si... fericire pentru toata lumea (suna ironic, dar Mosule, vorbesc serios)

Cam atat... 

Si uite-asa m-am trezit intr-o dimineata cu inima stransa, facuta ghemotoc. Nu-mi pot inchipui cum, dar am stiut. In casa era frig si senzatia de spaima s-a accentuat cand am iesit de sub plapuma calduroasa. M-am dus pana la bucatarie si mi-am facut o cafea. Nici nu am apucat sa amestec bine in ea, ca am si auzit telefonul sunand. L-am lasat sa sune de vreo 3-4 ori, pentru ca mi-era frica sa raspund. L-am ridicat si l-am dus la ureche. Inima iar mi s-a strans dureros. Speram sa nu fie ce credeam, dar vocea de la celalalt capat al firului nu a reusit decat sa-mi confirme temerite. "A murit." Asa, pur si simplu, 2 cuvinte si atatia ani curmati.

Nu mai era nimic de facut, negarea doar ar fi ingreunat lucrurile, asa ca... M-am asezat din nou pe scaun si mi-am terminat cafeaua. Mi-am impus sa nu ma gandesc la asta. Dar e greu sa nu te gandesti "nu mai e... nimic nu va mai fi la fel... cum de s-a intamplat asta??" Mai ales cand e ora 5 dimineata, e un frig de crapa geamurile si in toata casa e liniste. O liniste... mormantala. Asa ca incepe sa mi se formeze un nod in gat. Ma fortez sa nu plang, pentru ca odata pornite, lacrimile nu stiu cand s-ar opri. Pisica intra in bucatarie si parca ma trezesc dintr-un vis. Imi dau seama ca e real, ca se intampla acum, aici... mie. Deschid gura parca sa zic ceva, dar nu-mi iese decat o horcaiala slaba. Nodul din gat ma apasa si mai rau, nu pot sa mai rezist, asa ca izbucnesc in lacrimi, in hohote sacadate de plans.

Reusesc sa ma tarasc pana in dormitor, in pat si ma bag la loc sub plapuma, unde continui sa plang cum n-am mai facut-o niciodata pana cand devin epuizata si tot ce mai reusesc sa scot sunt mici scancete. Intr-un final cad intr-un somn profund, fara vise si ma trezesc abia spre ora pranzului. Imi amintesc si iar incep sa plang, iar adorm si ma trezesc la 11 noaptea. Incerc sa ma linistesc. Ma uit pe geam si incerc sa imi imaginez cum o sa merg mai departe. Nu reusesc, dar imi spun ca o sa vina o zi in care o sa ma impac cu ideea ca nu mai e. Ma urasc pentru gandul asta, cu toate ca e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Ma bag iar in pat si adorm. Nu mai tin minte cand s-a incheiat ciclul asta (trezit-plans in hohote-adormit-trezit). Cred ca atunci cand au inceput sa se ingrijoreze unele persoane ca am murit si eu.

Chiar si acum ma mai urasc pentru ca am reusit sa trec peste...

Despre batrani...

Sunt eu singura care crede ca batranii se fac mai rai pe zi ce trece? Oare de ce? Eu aveam impresia ca toti batranii se poarta ca niste bunici simpatici si protectori, absolut inofensivi. Asta era iluzia mea si imi placeau batranii. Si acum imi mai plac - cei care fac parte din descrierea de mai sus - si, nu stiu de ce, mi se rupe inima mai tare cand vad un batran care sufera decat un copil. Parerea mea: copilul are inca toata viata inainte si va avea multe ocazii in care sa fie fericit, dar un batran nu poate decat sa isi astepte sfarsitul. Cand in ultimii ani de viata e si singur, abandonat, cu majoritatea prietenilor, rudelor la cativa metri sub pamant, pentru mine e sfasietor.

Dar, revenind la ideea principala, aceea ca multi batrani se inraiesc pe zi ce trece... Sunt numeroase cazuri in care batranii ma scot din sarite... De exemplu, cand se inghesuie in tramvai/autobuz/troleibuz/metrou dimineata. Mai oameni buni, inteleg ca aveti oaresce treburi la ora 7:30 a.m. - cu greu, insa accept - dar sunt oameni care intarzie la munca sau la scoala si tramvaiul nu pleaca pana nu se inchid toate usile, iar daca mata te incapatanezi sa intrii cand nu mai e loc nici pentru un ac, apai nu mai pleaca pana la pranz. Tot in mijloacele de transport in comun, au pretentia sa ai bun simt sa le cedezi locul, dar nu dau dovada de acelasi bun simt zicand macar un "multumesc". Sau daca nu vrei sa te ridici apeleaza la urmatoarea tactica: impinsul in ocupantul abuziv al scaunului pana iese prin geam ori se ridica. Nu mai spun ca incep sa comenteze cu voce tare, acompaniati de alti batrani indignati de o asemenea obraznicie. Ori daca vor sa 'susoteasca' ceva intre ei se aude pe o raza de vreo 10 metri. Dar ei nu au zis cu voce tare, nooo...

Uitasem sa spun ca sunt extrem de pudici si au o mentalitate extrem de invechita. Bine, accept lucrurile astea, pentru ca ei si-au trait copilaria, tineretea si maturitatea in alte vremuri, in care oamenii gandeau mai... hai sa nu zic incuiat. Ba am zis. Ma rog... Ideea e sa-si pastreze parerile pentru ei. Nici mie nu-mi convine ca uneori isi uita bunele maniere acasa, dar nu zic nimic, pentru ca eu le am la mine. Mi s-a intamplat sa comenteze batrani si batrane legat de faptul ca eu fumez. Pe strada. Si sunt fata. Asa si?! E un lucru rau, urat, etc., dar e alegerea mea. Tine-ti parerile pentru tine. Altadata un batran cu vizibile traume comuniste, le-a cerut in gura mare unor prieteni de-ai mei sa nu se mai sarute pe strada, deoarece ii vad copii si batrani. Ei, si?? Batranii au facut si ei chestia asta odata... demult... iar copiii vor ajunge si ei la chestii de-astea. Oameni buni, al doilea razboi mondial s-a terminat, Hitler a murit si - this may come as a shock - nici Ceausescu nu mai e pe-aici de mult!

Ei bine, iluzia mea ca batranii sunt blanzi si simpatici s-a cam evaporat. Dar eu tot ma incapatanez sa cred ca mai sunt si dintre acestia... Bine ca macar Mos Craciun exista! (lasati-mi macar iluzia asta...)

Carul cu nervi.

Oamenii sunt rai. Cred ca sunt chiar cea mai rea specie de vietati existente pe fata pamantului. Nu ma surprinde chestia asta, nu am aflat-o ieri, dar de-abia acum cateva zile mi-am dat seama cat de rai pot fi. Parca mi s-ar fi ridicat un val de pe ochi si am vazut lucrurile din jurul meu putin mai... altfel decat o faceam pana acum.

Oriunde, in metrou, in tramvai, la semafor, in cafenea, la magazin, in orice loc public, oamenii se uita incruntati la cei din jurul lor. In mijloacele de transport in comun se inghesuie ca animalele si iti arunca o privire care mai ca te sfasie daca indraznesti sa-i atingi. Iar atunci ai impulsul de a reactiona la fel. In cel mai bun caz scrasnesti din dinti si le arunci o injuratula suculenta in gand. Daca nu ai starea de spirit necesara pentru a te abtine le trantesti o replica ironic-inteligenta (crezi tu...) si va luati la cearta. Vad asta in fiecare zi si m-am saturat. De ce trebuie sa fim asa de rai cu totii?

Stiu, avem o slujba de rahat si un sef cu un car de nervi inca de la 8 dimineata si care-l varsa pe tot pe noi. Carul ala de nervi i l-a facut un prost care s-a bagat in fata la semafor sau un pieton neatent pe care era sa-l calce. Apoi "carul de nervi" iti este transferat tie (nu iti face iluzii, il imparti egal cu restul colegilor tai de birou...). Tu il iei cu tine la plecarea acasa si il versi pe un mos care te-a calcat pe picior in troleibuz sau pe nevasta-ta care te ia la zor de cum ai intrat in casa (si ea enervata la randul ei de plodul vostru care a spart o vaza sau de vecina de la 3 care iar v-a inudat).

Si uite-asa se plimba carul asta cu nervi de la unul la altul si ne stricam cu totii diminetile/dupa-amiezile/serile, etc. Dar de ce nu-l aruncam pur si simplu la un cos de gunoi? E chiar atat de necesar sa stricam si ziua altcuiva daca noua ne-a fost stricata? Este? Da, este. Si stiti de ce? Pentru ca suntem oameni si nu ne putem abtine. In ochii fiecaruia din noi sclipeste cel putin un gram de malitiozitate care asteapta doar un prilej pentru a fi eliberata. Foarte nasol, dar asta-i viata. Am putea incerca sa fim rabdatori, intelegatori si calmi, dar atunci care ar mai fi farmecul existentei noastre meschine?

O zi buna si un car de nervi cat mai mic! :)

Mr. Jones

Mr. Jones. Sau prietenul meu imaginar. Cel mai bun prieten al meu. E cu mine inca de cand am realizat ce inseamna lumea inconjuratoare, adica de cand ma tin minte. Mult timp. Niciodata nu i-am dat un nume, sau un chip. Tot ce a avut vreodata, bietul de el, a fost o voce. O voce foarte asemanatoare cu a mea, atunci cand sunt serioasa. Dar astazi am vazut imaginea de mai sus pe deviantart si.. pac! El e! Prietene.. stii cat te`am cautat?! ("Nu", raspunse el sec.) Si i-am asociat imaginea cu numele de "Mr. Jones" (inspirata fiind de melodia cu acelasi nume a celor de la Counting Crows). Si asa, prietenul meu cel mai bun, a capatat un chip si un nume... Acum sper ca nu-si va face de cap bantuindu-ma prin vise, sau prin tramvaie.

Nemernicul are prostul obicei de a ma convinge sa fac cele mai stupide lucruri, ma baga in cele mai penibile situatii posibile. Mereu ma face sa regret ziua cand l-am inventat. Dar, nu pot fi niciodata sigura, poate el m-a inventat pe mine... Nu, nu am o personalitate multipla, Mr. Jones chiar are o vointa proprie, doar ca alege sa si-o exercite in cele mai nepotrivite momente. Uneori, insa foarte rar, chiar ma ajuta, pentru ca, vezi tu, are o mare calitate: intuitia. Uneori ma si inspira... Vine noaptea acasa cu cate o muza agatata de pe marginea drumului si imi zice: "Scrie!" Toate muzele aduse de el au un caracter indoielnic, asa ca uneori ma mai fac sa scriu si absurditati. El asa.. ar fi baiat bun, doar personalitatea il strica. Mai ales atunci cand se enerveaza injura ca un birjar, incat mi-e si rusine sa ies cu el pe strada. Sare ca un apucat din copac in copac si se da mare cu silueta lui silfida, trage cainii de coada, apoi fiorosii ma alearga pe mine. De exemplu, chiar ieri, un caine negru m-a latrat incontinuu, nelasandu-ma sa intru pe o strada, pentru ca bezmeticul de Jones se stramba la el si il incita.

Asa ca v-ati dat seama ce pacoste am pe cap... Dar e al meu si... m-am obisnuit cu gandul ca oricum nu o sa plece. Asa-i, amice?

Cine e ea?

Pai. Cum asta e primul post, probabil ca ar trebui sa ma prezint. Deci... eu sunt o persoana frumoasa, inteligenta, cu simtul umorului, sociabila, foarte altruista, capabila de a purta discutii pe orice tema, ajut mediul, orfanii, batranii si animalele fara stapan, extrem de modesta si... vand frigider. Nu. Glumeam. Nu pot sa spun nimic sincer despre mine, asa ca... you can call me TheRedHead. Ajunge pentru moment :)