Poveste de Craciun.

Mi-am amintit de ajunul Craciunului. Intamplator, pe la ora 8 seara, eram intr-un tramvai si mergeam spre casa. Un tramvai dintre acelea vechi, cu doua vagoane. Stateam in spate, in ultimul vagon, iar putin mai in fata era un pusti aurolac. In rest, vagonul era gol. Pustiul nu avea mai mult de 12-13 ani si tinea in maini o punga care raspandea un miros foarte nasol, specific aurolacilor. Mi s-a facut mila de el. Era ajunul Craciunului, iar el colinda singur prin tramvaie. Cu siguranta ca pentru el nu a venit niciodata Mosul (care pe mine chiar si la varsta asta ma astepta acasa) si nici macar o casa unde sa stea nu are. Parinti, daca are, sunt dintr-aceia pe care mai bine nu i-ar avea.. Chiar imi parea rau pentru el.

Cam dupa o statie-doua urca in vagon un cuplu de tineri. Imediat ce l-a vazut pe pusti, tipul a inceput sa-l injure de morti si sa tipe la el sa coboare din tramvai. Eram socata. Ok, in tramvai mirosea foarte naspa din cauza aurolacului, dar era un copil.. Si afara era un ger de inghetau pietrele.  M-am uitat urat la tipul respectiv si la prietena lui si le-am tras cateva injuraturi in gand. Din pacate cam atat... Nu am putut sa zic nimic, mai intai pentru ca pur si simplu m-a socat reactia violenta a tipului, apoi pentru ca.. nu am putut. Din pacate nu sunt genul care sa ia atitudine cand vede ca se comite o nedreptate. Nu pentru ca nu as vrea, dar... nu pot, pur si simplu. Voiam sa-i zic ca era totusi un copil si-asa batut de soarta si ca era ajunul Craciunului, cand se presupune ca ar trebui sa fim mai buni, mai intelegatori.. Apoi as fi vrut sa-i spun prietenei lui ca e o proasta pentru ca sta cu el si ca atunci cand o sa-i fie lumea mai draga animalul de langa ea o sa-i f**a o palma (sau mai multe) peste ochi. Si-acum ma simt naspa ca nu le-am zis chestiile astea. Prea tarziu...

In concluzie, spiritul Craciunului sucks...

Ana

Ana e o fata. Ba nu, e o papusa. Nu in sensul acela de cliseu cocalaristic ("esti frumoasa ca o papusa, fato!"). Nu... Ci in sensul de plastic, de blond platinat, de buze roz sidefat, de silueta perfecta, sani perfecti si inaltimea ideala. Asa e ea acum. Nu mai e Ana, ci Denise, pentru ca asa i-au spus cei de la agentie ca ar trebui sa o cheme. Ana era prea simplu...

Acum Ana mai traieste doar in fotografii. In cele in care zambea cu adevarat, cu toata fata, cu ochii usor mirati. Un zambet ca alte milioane de zambete, dar ceea ce il facea special era faptul ca in el ghiceai fericirea adevarata. Acum Denise zambeste aparatului de fotografiat fara sa-si arate dintii, cu ochii pe jumatate inchisi si barbia ridicata. Nu mai e fericita, decat cand isi vede fotografia pe coperta plastifiata. Iarasi plastic. E ca o papusa Barbie care canta: "life in plastic it`s fantastic!".

Se uita prin pozele vechi, de cand avea prieteni adevarati, care nu ii erau colegi de breasla, plastifiati ca si ea, ci oameni simpli, fara grija kilogramelor in plus, pe care nu ii deprima un cos descoperit dimineata pe fata, care nu stateau 2 ore pe zi la sedinte de machiaj si nu petreceau nopti intregi pe tocuri, in cluburi. Ii lipsesc zilele de vara pierdute cu ei, pana seara, noptile petrecute pe la unul dintre ei acasa, cand povesteau pana dimineata vrute si nevrute si imparteau 10 oameni o sticla de vodca si una de suc de rosii. Erau fericiti ca beau un Bloody Mary al lor. Ascultau muzica la un telefon pus in mijlocul camerei si pe rand, cuplurile se strangeau in cate o camera sau un colt mai retras. Pe vremea aceea inca il mai avea pe el. Acum el nu o mai intelege si nu o mai recunoaste. O priveste nedumerit si o intreaba: "Cine esti? Ce-ai facut cu Ana?" Iar ea ar vrea sa-i raspunda ca Ana nu mai e. Denise i-a luat locul...

Acum se intoarce beata la 3 dimineata din club, pe tocuri care ii omoara talpile si regreta zilele cand purta tenesi. Isi aprinde o tigara si ar vrea sa o poata privi cu sila, ca pe vremea cand era nefumatoare, dar nu mai poate, e singura ei placere. Strange din dinti si incearca sa adoarma. Nu poate. Simte ca isi ameteste si cade din pat. Lesina pe podea. Asa se termina inca o zi din viata ei. Cu fiecare zi, Ana incepe sa dispara si Denise ii ia locul...

Eu si tu.

[...]De cele mai multe ori intind mana in pat, sperand sa te gasesc, dar tu nu esti. Uneori te gasesc prin fantasmele noptii, dar nu-mi ajunge. Eu te vreau pe tine.

Sunt o persoana dezechilibrata. Merg clatinandu-ma pe o funie, deasupra lumii. Ea e departe, in jos, prea plina pentru mine. Si de fiecare data cand sunt aproape sa cad tu vii, ma prinzi de mijloc si incepem sa dansam pe funia dintre nori. Tu imi arati mereu ca nu-i de-ajuns sa mergi pe o funie deasupra lumii, ma duci la extrem si imi arati ca pot sa o sfidez. Chiar pot? Cu tine pot. Pot orice daca sunt cu tine.

[...]Ma intreb ce s-ar intampla daca am fi tot timpul impreuna. Ne-am sufoca reciproc cu dragoste pana unul din noi sau amandoi am ceda? Ne-am distanta, inveninati de rutina? Ori ne-am da seama ca iubirea a fost doar un foc de paie? Poate ca ultima varianta e cea mai inspaimantatoare. E ca si cum ai fi crezut ca mergi cu viteza maxima pe o autostrada aglomerata si ai trecut printre nenumarate obstacole, doar ca apoi sa descoperi ca ai fost intr-un simulator. Da, ai condus impecabil, dar a fost real?