Si uite-asa m-am trezit intr-o dimineata cu inima stransa, facuta ghemotoc. Nu-mi pot inchipui cum, dar am stiut. In casa era frig si senzatia de spaima s-a accentuat cand am iesit de sub plapuma calduroasa. M-am dus pana la bucatarie si mi-am facut o cafea. Nici nu am apucat sa amestec bine in ea, ca am si auzit telefonul sunand. L-am lasat sa sune de vreo 3-4 ori, pentru ca mi-era frica sa raspund. L-am ridicat si l-am dus la ureche. Inima iar mi s-a strans dureros. Speram sa nu fie ce credeam, dar vocea de la celalalt capat al firului nu a reusit decat sa-mi confirme temerite. "A murit." Asa, pur si simplu, 2 cuvinte si atatia ani curmati.

Nu mai era nimic de facut, negarea doar ar fi ingreunat lucrurile, asa ca... M-am asezat din nou pe scaun si mi-am terminat cafeaua. Mi-am impus sa nu ma gandesc la asta. Dar e greu sa nu te gandesti "nu mai e... nimic nu va mai fi la fel... cum de s-a intamplat asta??" Mai ales cand e ora 5 dimineata, e un frig de crapa geamurile si in toata casa e liniste. O liniste... mormantala. Asa ca incepe sa mi se formeze un nod in gat. Ma fortez sa nu plang, pentru ca odata pornite, lacrimile nu stiu cand s-ar opri. Pisica intra in bucatarie si parca ma trezesc dintr-un vis. Imi dau seama ca e real, ca se intampla acum, aici... mie. Deschid gura parca sa zic ceva, dar nu-mi iese decat o horcaiala slaba. Nodul din gat ma apasa si mai rau, nu pot sa mai rezist, asa ca izbucnesc in lacrimi, in hohote sacadate de plans.

Reusesc sa ma tarasc pana in dormitor, in pat si ma bag la loc sub plapuma, unde continui sa plang cum n-am mai facut-o niciodata pana cand devin epuizata si tot ce mai reusesc sa scot sunt mici scancete. Intr-un final cad intr-un somn profund, fara vise si ma trezesc abia spre ora pranzului. Imi amintesc si iar incep sa plang, iar adorm si ma trezesc la 11 noaptea. Incerc sa ma linistesc. Ma uit pe geam si incerc sa imi imaginez cum o sa merg mai departe. Nu reusesc, dar imi spun ca o sa vina o zi in care o sa ma impac cu ideea ca nu mai e. Ma urasc pentru gandul asta, cu toate ca e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Ma bag iar in pat si adorm. Nu mai tin minte cand s-a incheiat ciclul asta (trezit-plans in hohote-adormit-trezit). Cred ca atunci cand au inceput sa se ingrijoreze unele persoane ca am murit si eu.

Chiar si acum ma mai urasc pentru ca am reusit sa trec peste...

Despre batrani...

Sunt eu singura care crede ca batranii se fac mai rai pe zi ce trece? Oare de ce? Eu aveam impresia ca toti batranii se poarta ca niste bunici simpatici si protectori, absolut inofensivi. Asta era iluzia mea si imi placeau batranii. Si acum imi mai plac - cei care fac parte din descrierea de mai sus - si, nu stiu de ce, mi se rupe inima mai tare cand vad un batran care sufera decat un copil. Parerea mea: copilul are inca toata viata inainte si va avea multe ocazii in care sa fie fericit, dar un batran nu poate decat sa isi astepte sfarsitul. Cand in ultimii ani de viata e si singur, abandonat, cu majoritatea prietenilor, rudelor la cativa metri sub pamant, pentru mine e sfasietor.

Dar, revenind la ideea principala, aceea ca multi batrani se inraiesc pe zi ce trece... Sunt numeroase cazuri in care batranii ma scot din sarite... De exemplu, cand se inghesuie in tramvai/autobuz/troleibuz/metrou dimineata. Mai oameni buni, inteleg ca aveti oaresce treburi la ora 7:30 a.m. - cu greu, insa accept - dar sunt oameni care intarzie la munca sau la scoala si tramvaiul nu pleaca pana nu se inchid toate usile, iar daca mata te incapatanezi sa intrii cand nu mai e loc nici pentru un ac, apai nu mai pleaca pana la pranz. Tot in mijloacele de transport in comun, au pretentia sa ai bun simt sa le cedezi locul, dar nu dau dovada de acelasi bun simt zicand macar un "multumesc". Sau daca nu vrei sa te ridici apeleaza la urmatoarea tactica: impinsul in ocupantul abuziv al scaunului pana iese prin geam ori se ridica. Nu mai spun ca incep sa comenteze cu voce tare, acompaniati de alti batrani indignati de o asemenea obraznicie. Ori daca vor sa 'susoteasca' ceva intre ei se aude pe o raza de vreo 10 metri. Dar ei nu au zis cu voce tare, nooo...

Uitasem sa spun ca sunt extrem de pudici si au o mentalitate extrem de invechita. Bine, accept lucrurile astea, pentru ca ei si-au trait copilaria, tineretea si maturitatea in alte vremuri, in care oamenii gandeau mai... hai sa nu zic incuiat. Ba am zis. Ma rog... Ideea e sa-si pastreze parerile pentru ei. Nici mie nu-mi convine ca uneori isi uita bunele maniere acasa, dar nu zic nimic, pentru ca eu le am la mine. Mi s-a intamplat sa comenteze batrani si batrane legat de faptul ca eu fumez. Pe strada. Si sunt fata. Asa si?! E un lucru rau, urat, etc., dar e alegerea mea. Tine-ti parerile pentru tine. Altadata un batran cu vizibile traume comuniste, le-a cerut in gura mare unor prieteni de-ai mei sa nu se mai sarute pe strada, deoarece ii vad copii si batrani. Ei, si?? Batranii au facut si ei chestia asta odata... demult... iar copiii vor ajunge si ei la chestii de-astea. Oameni buni, al doilea razboi mondial s-a terminat, Hitler a murit si - this may come as a shock - nici Ceausescu nu mai e pe-aici de mult!

Ei bine, iluzia mea ca batranii sunt blanzi si simpatici s-a cam evaporat. Dar eu tot ma incapatanez sa cred ca mai sunt si dintre acestia... Bine ca macar Mos Craciun exista! (lasati-mi macar iluzia asta...)

Carul cu nervi.

Oamenii sunt rai. Cred ca sunt chiar cea mai rea specie de vietati existente pe fata pamantului. Nu ma surprinde chestia asta, nu am aflat-o ieri, dar de-abia acum cateva zile mi-am dat seama cat de rai pot fi. Parca mi s-ar fi ridicat un val de pe ochi si am vazut lucrurile din jurul meu putin mai... altfel decat o faceam pana acum.

Oriunde, in metrou, in tramvai, la semafor, in cafenea, la magazin, in orice loc public, oamenii se uita incruntati la cei din jurul lor. In mijloacele de transport in comun se inghesuie ca animalele si iti arunca o privire care mai ca te sfasie daca indraznesti sa-i atingi. Iar atunci ai impulsul de a reactiona la fel. In cel mai bun caz scrasnesti din dinti si le arunci o injuratula suculenta in gand. Daca nu ai starea de spirit necesara pentru a te abtine le trantesti o replica ironic-inteligenta (crezi tu...) si va luati la cearta. Vad asta in fiecare zi si m-am saturat. De ce trebuie sa fim asa de rai cu totii?

Stiu, avem o slujba de rahat si un sef cu un car de nervi inca de la 8 dimineata si care-l varsa pe tot pe noi. Carul ala de nervi i l-a facut un prost care s-a bagat in fata la semafor sau un pieton neatent pe care era sa-l calce. Apoi "carul de nervi" iti este transferat tie (nu iti face iluzii, il imparti egal cu restul colegilor tai de birou...). Tu il iei cu tine la plecarea acasa si il versi pe un mos care te-a calcat pe picior in troleibuz sau pe nevasta-ta care te ia la zor de cum ai intrat in casa (si ea enervata la randul ei de plodul vostru care a spart o vaza sau de vecina de la 3 care iar v-a inudat).

Si uite-asa se plimba carul asta cu nervi de la unul la altul si ne stricam cu totii diminetile/dupa-amiezile/serile, etc. Dar de ce nu-l aruncam pur si simplu la un cos de gunoi? E chiar atat de necesar sa stricam si ziua altcuiva daca noua ne-a fost stricata? Este? Da, este. Si stiti de ce? Pentru ca suntem oameni si nu ne putem abtine. In ochii fiecaruia din noi sclipeste cel putin un gram de malitiozitate care asteapta doar un prilej pentru a fi eliberata. Foarte nasol, dar asta-i viata. Am putea incerca sa fim rabdatori, intelegatori si calmi, dar atunci care ar mai fi farmecul existentei noastre meschine?

O zi buna si un car de nervi cat mai mic! :)

Mr. Jones

Mr. Jones. Sau prietenul meu imaginar. Cel mai bun prieten al meu. E cu mine inca de cand am realizat ce inseamna lumea inconjuratoare, adica de cand ma tin minte. Mult timp. Niciodata nu i-am dat un nume, sau un chip. Tot ce a avut vreodata, bietul de el, a fost o voce. O voce foarte asemanatoare cu a mea, atunci cand sunt serioasa. Dar astazi am vazut imaginea de mai sus pe deviantart si.. pac! El e! Prietene.. stii cat te`am cautat?! ("Nu", raspunse el sec.) Si i-am asociat imaginea cu numele de "Mr. Jones" (inspirata fiind de melodia cu acelasi nume a celor de la Counting Crows). Si asa, prietenul meu cel mai bun, a capatat un chip si un nume... Acum sper ca nu-si va face de cap bantuindu-ma prin vise, sau prin tramvaie.

Nemernicul are prostul obicei de a ma convinge sa fac cele mai stupide lucruri, ma baga in cele mai penibile situatii posibile. Mereu ma face sa regret ziua cand l-am inventat. Dar, nu pot fi niciodata sigura, poate el m-a inventat pe mine... Nu, nu am o personalitate multipla, Mr. Jones chiar are o vointa proprie, doar ca alege sa si-o exercite in cele mai nepotrivite momente. Uneori, insa foarte rar, chiar ma ajuta, pentru ca, vezi tu, are o mare calitate: intuitia. Uneori ma si inspira... Vine noaptea acasa cu cate o muza agatata de pe marginea drumului si imi zice: "Scrie!" Toate muzele aduse de el au un caracter indoielnic, asa ca uneori ma mai fac sa scriu si absurditati. El asa.. ar fi baiat bun, doar personalitatea il strica. Mai ales atunci cand se enerveaza injura ca un birjar, incat mi-e si rusine sa ies cu el pe strada. Sare ca un apucat din copac in copac si se da mare cu silueta lui silfida, trage cainii de coada, apoi fiorosii ma alearga pe mine. De exemplu, chiar ieri, un caine negru m-a latrat incontinuu, nelasandu-ma sa intru pe o strada, pentru ca bezmeticul de Jones se stramba la el si il incita.

Asa ca v-ati dat seama ce pacoste am pe cap... Dar e al meu si... m-am obisnuit cu gandul ca oricum nu o sa plece. Asa-i, amice?

Cine e ea?

Pai. Cum asta e primul post, probabil ca ar trebui sa ma prezint. Deci... eu sunt o persoana frumoasa, inteligenta, cu simtul umorului, sociabila, foarte altruista, capabila de a purta discutii pe orice tema, ajut mediul, orfanii, batranii si animalele fara stapan, extrem de modesta si... vand frigider. Nu. Glumeam. Nu pot sa spun nimic sincer despre mine, asa ca... you can call me TheRedHead. Ajunge pentru moment :)