Scrisoarecatredutedracu

Stii... eu nici nu ma mai gandesc la tine.. Nu. Acum scriu asta doar pentru mine, ma gandesc la mine, ca o egoista. Si asa si trebuie. Dimineata, inca mai intind mana dupa parul tau aspru, ma astept sa-ti gasesc fata ingropata in perna, dar indata ce deschid ochii imi amintesc ca nu mai esti. Si e bine. Am tot patul pentru mine si nu trebuie sa fac doua cafele. E drept, nu mai am cu cine sa iau micul-dejun... nici pranzul... si nici cina. Dar mi-am luat un caine. Nu vorbeste prea mult, dar macar nu-mi umple frigiderul de bere si nici nu-si aduce prietenii acasa, cand e meci. Il cheama ca pe tine. Ce coincidenta.. asta i-am zis si eu lui.

O veste proasta ar fi ca chitara ta a cazut de la balcon. Nasol, stiu, dar vestea buna e ca a ramas agatata in pom, cam pe la etajul 3, asa ca daca te straduiesti poate o recuperezi. Ai grija, pentru la noapte se anunta o furtuna, asa ca as zice sa te grabesti, daca vrei sa o mai gasesti intreaga...

Alte lucruri ce merita mentionate nu prea ar fi... Poate uneori, doar uneori, mi se face dor de tine. Dupa-amiaza, ma astept sa intrii pe usa, vesel, si sa ma saruti, dar.. imi dau seama ca n-ai sa vii si.. ma cam intristez. Cand gatesc fac intotdeauna 2 portii, din gresala, asa ca bietul meu catel s-a cam ingrasat. Nu imi pare rau ca ai plecat, doar ca.. as fi vrut sa mai stai. 

Poveste de Craciun.

Mi-am amintit de ajunul Craciunului. Intamplator, pe la ora 8 seara, eram intr-un tramvai si mergeam spre casa. Un tramvai dintre acelea vechi, cu doua vagoane. Stateam in spate, in ultimul vagon, iar putin mai in fata era un pusti aurolac. In rest, vagonul era gol. Pustiul nu avea mai mult de 12-13 ani si tinea in maini o punga care raspandea un miros foarte nasol, specific aurolacilor. Mi s-a facut mila de el. Era ajunul Craciunului, iar el colinda singur prin tramvaie. Cu siguranta ca pentru el nu a venit niciodata Mosul (care pe mine chiar si la varsta asta ma astepta acasa) si nici macar o casa unde sa stea nu are. Parinti, daca are, sunt dintr-aceia pe care mai bine nu i-ar avea.. Chiar imi parea rau pentru el.

Cam dupa o statie-doua urca in vagon un cuplu de tineri. Imediat ce l-a vazut pe pusti, tipul a inceput sa-l injure de morti si sa tipe la el sa coboare din tramvai. Eram socata. Ok, in tramvai mirosea foarte naspa din cauza aurolacului, dar era un copil.. Si afara era un ger de inghetau pietrele.  M-am uitat urat la tipul respectiv si la prietena lui si le-am tras cateva injuraturi in gand. Din pacate cam atat... Nu am putut sa zic nimic, mai intai pentru ca pur si simplu m-a socat reactia violenta a tipului, apoi pentru ca.. nu am putut. Din pacate nu sunt genul care sa ia atitudine cand vede ca se comite o nedreptate. Nu pentru ca nu as vrea, dar... nu pot, pur si simplu. Voiam sa-i zic ca era totusi un copil si-asa batut de soarta si ca era ajunul Craciunului, cand se presupune ca ar trebui sa fim mai buni, mai intelegatori.. Apoi as fi vrut sa-i spun prietenei lui ca e o proasta pentru ca sta cu el si ca atunci cand o sa-i fie lumea mai draga animalul de langa ea o sa-i f**a o palma (sau mai multe) peste ochi. Si-acum ma simt naspa ca nu le-am zis chestiile astea. Prea tarziu...

In concluzie, spiritul Craciunului sucks...

Nu mai am nimic.

Cum e sa nu mai ai nimic? Sa nu mai ai pe nimeni, sa nu mai ai nimic ce sa-ti doresti, nimic in care sa crezi, nimic pentru care sa te trezesti dimineata. I-am indepartat pe toti si nu stiu cum sa le spun sa ma ierte pentru tot, am nevoie de ei. Nu am cui sa spun lucrurile astea, asa ca le scriu aici. E chiar trist. Penibil. Pe dinauntru ma simt goala, nu mai simt ca traiesc. Zilele imi trec la fel, nu ma mai bucura nimic, nu mai pot simti nimic. Doar un gol imens. Parca nu as mai avea un suflet in care sa pulseze viata. Inima pompeaza sange, nu si viata. Nu mai pot iubi pe nimeni... nici macar pe mine.

Ma scarbeste reflexia din oglinda de pe birou. Pe fata ei se scurg lacrimi mici, caci nici nu mai are puterea sa planga. Cand ai fost ultima data cu adevarat fericita? Nu stie sa-mi raspunda. Simte si ea ca s-a schimbat, dar nu mai are ce face. Nu stie ce ar putea face. Un om in mijlocul unei pustietati ce poate face? Poate sa astepte un miracol, o salvare sau sa moara de deznadejde. Pentru ea nu mai exista miracole. Ar putea sa strige dupa ajutor, dar cine sa o auda? Nu mai e nimeni prin preajma... Nu mai are nimic.

Tipica dimineata de duminica.

Primul gand pe ziua de azi: "Mi-e asaaaa o leeeeneee sa ma dau jos din paaaaat..."

Al doilea gand pe ziua de azi: "Mi-e asaaaa o leeeeneee sa ma dau jos din paaaaat... E deja zece?"

Al treilea gand pe ziua de azi: "Gata, ma dau jos."

Al patrulea gand pe ziua de azi: "Dar mi-e asaaaa leeeeeeeneeee..."

Ma rog, pana la urma m-am dat jos din pat, am facut 2 pasi mici-mici si m-am asezat pe scaunul de la birou si am aprins calculatorul. Cam asta patesc eu in fiecare duminica dimineata. Am sarit si peste micul-dejun si s-a facut deja 12 fara un sfert. Mon amour vine sa ma ia la 2. Am timp (zic acum...). Trebuie doar sa-mi fac un dus, sa-mi fac unghiile, sa mananc, sa-mi indrept parul, sa ma machiez, sa ma imbrac si... doar atat. Nu sunt sigura ca in ordinea asta trebuie facute... Asa ca voi incepe cu unghiile, adica sarcina cea mai usoara. Indreptatul parului il las la urma, ca e cel mai greu si nu vreau sa se strice pana ies din casa. Oricum, pe umezeala asta o sa se onduleze la loc, dar... macar va avea si mon amour ocazia sa vada cum arat cu parul drept. Sper sa nu cada pe spate din cauza socului. Glumesc, nu e mare diferenta.

(M-am dus pana in sufragerie sa-mi aduc oja.)

Oja fiind de fapt un lac de unghii sidefat. Nu imi place sclipiciul si implicit nici sideful, dar parca azi as vrea sa ma simt mai feminina, mai.. altfel.

In fine, gandul ca maine e luni si va incepe o alta saptamana cu zile plictisitoare, alternand cu zile lungi si plictisitoare nu ma face sa ma simt prea bine. Azi, ca in fiecare zi de duminica, m-am trezit cu gandul: "Aoleu!! E luni!! Ba nu, e ora 8, deci trebuie sa fie duminica. Whew!" Am lenevit in pat o gramada si ma simt vinovata ca am pierdut asa de mult din ziua de azi, cand maine o sa-mi fie iar extrem de greu sa ma ridic din pat la 6 dimineata, cand o sa-mi sune ceasul. Si o sa ma trezesc in fiecare dimineata cu gandul plin de speranta: "E vineri deja?"

Ma duc sa-mi fac baie si sper sa nu adorm in cada...

Si uite-asa m-am trezit intr-o dimineata cu inima stransa, facuta ghemotoc. Nu-mi pot inchipui cum, dar am stiut. In casa era frig si senzatia de spaima s-a accentuat cand am iesit de sub plapuma calduroasa. M-am dus pana la bucatarie si mi-am facut o cafea. Nici nu am apucat sa amestec bine in ea, ca am si auzit telefonul sunand. L-am lasat sa sune de vreo 3-4 ori, pentru ca mi-era frica sa raspund. L-am ridicat si l-am dus la ureche. Inima iar mi s-a strans dureros. Speram sa nu fie ce credeam, dar vocea de la celalalt capat al firului nu a reusit decat sa-mi confirme temerite. "A murit." Asa, pur si simplu, 2 cuvinte si atatia ani curmati.

Nu mai era nimic de facut, negarea doar ar fi ingreunat lucrurile, asa ca... M-am asezat din nou pe scaun si mi-am terminat cafeaua. Mi-am impus sa nu ma gandesc la asta. Dar e greu sa nu te gandesti "nu mai e... nimic nu va mai fi la fel... cum de s-a intamplat asta??" Mai ales cand e ora 5 dimineata, e un frig de crapa geamurile si in toata casa e liniste. O liniste... mormantala. Asa ca incepe sa mi se formeze un nod in gat. Ma fortez sa nu plang, pentru ca odata pornite, lacrimile nu stiu cand s-ar opri. Pisica intra in bucatarie si parca ma trezesc dintr-un vis. Imi dau seama ca e real, ca se intampla acum, aici... mie. Deschid gura parca sa zic ceva, dar nu-mi iese decat o horcaiala slaba. Nodul din gat ma apasa si mai rau, nu pot sa mai rezist, asa ca izbucnesc in lacrimi, in hohote sacadate de plans.

Reusesc sa ma tarasc pana in dormitor, in pat si ma bag la loc sub plapuma, unde continui sa plang cum n-am mai facut-o niciodata pana cand devin epuizata si tot ce mai reusesc sa scot sunt mici scancete. Intr-un final cad intr-un somn profund, fara vise si ma trezesc abia spre ora pranzului. Imi amintesc si iar incep sa plang, iar adorm si ma trezesc la 11 noaptea. Incerc sa ma linistesc. Ma uit pe geam si incerc sa imi imaginez cum o sa merg mai departe. Nu reusesc, dar imi spun ca o sa vina o zi in care o sa ma impac cu ideea ca nu mai e. Ma urasc pentru gandul asta, cu toate ca e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Ma bag iar in pat si adorm. Nu mai tin minte cand s-a incheiat ciclul asta (trezit-plans in hohote-adormit-trezit). Cred ca atunci cand au inceput sa se ingrijoreze unele persoane ca am murit si eu.

Chiar si acum ma mai urasc pentru ca am reusit sa trec peste...

Despre batrani...

Sunt eu singura care crede ca batranii se fac mai rai pe zi ce trece? Oare de ce? Eu aveam impresia ca toti batranii se poarta ca niste bunici simpatici si protectori, absolut inofensivi. Asta era iluzia mea si imi placeau batranii. Si acum imi mai plac - cei care fac parte din descrierea de mai sus - si, nu stiu de ce, mi se rupe inima mai tare cand vad un batran care sufera decat un copil. Parerea mea: copilul are inca toata viata inainte si va avea multe ocazii in care sa fie fericit, dar un batran nu poate decat sa isi astepte sfarsitul. Cand in ultimii ani de viata e si singur, abandonat, cu majoritatea prietenilor, rudelor la cativa metri sub pamant, pentru mine e sfasietor.

Dar, revenind la ideea principala, aceea ca multi batrani se inraiesc pe zi ce trece... Sunt numeroase cazuri in care batranii ma scot din sarite... De exemplu, cand se inghesuie in tramvai/autobuz/troleibuz/metrou dimineata. Mai oameni buni, inteleg ca aveti oaresce treburi la ora 7:30 a.m. - cu greu, insa accept - dar sunt oameni care intarzie la munca sau la scoala si tramvaiul nu pleaca pana nu se inchid toate usile, iar daca mata te incapatanezi sa intrii cand nu mai e loc nici pentru un ac, apai nu mai pleaca pana la pranz. Tot in mijloacele de transport in comun, au pretentia sa ai bun simt sa le cedezi locul, dar nu dau dovada de acelasi bun simt zicand macar un "multumesc". Sau daca nu vrei sa te ridici apeleaza la urmatoarea tactica: impinsul in ocupantul abuziv al scaunului pana iese prin geam ori se ridica. Nu mai spun ca incep sa comenteze cu voce tare, acompaniati de alti batrani indignati de o asemenea obraznicie. Ori daca vor sa 'susoteasca' ceva intre ei se aude pe o raza de vreo 10 metri. Dar ei nu au zis cu voce tare, nooo...

Uitasem sa spun ca sunt extrem de pudici si au o mentalitate extrem de invechita. Bine, accept lucrurile astea, pentru ca ei si-au trait copilaria, tineretea si maturitatea in alte vremuri, in care oamenii gandeau mai... hai sa nu zic incuiat. Ba am zis. Ma rog... Ideea e sa-si pastreze parerile pentru ei. Nici mie nu-mi convine ca uneori isi uita bunele maniere acasa, dar nu zic nimic, pentru ca eu le am la mine. Mi s-a intamplat sa comenteze batrani si batrane legat de faptul ca eu fumez. Pe strada. Si sunt fata. Asa si?! E un lucru rau, urat, etc., dar e alegerea mea. Tine-ti parerile pentru tine. Altadata un batran cu vizibile traume comuniste, le-a cerut in gura mare unor prieteni de-ai mei sa nu se mai sarute pe strada, deoarece ii vad copii si batrani. Ei, si?? Batranii au facut si ei chestia asta odata... demult... iar copiii vor ajunge si ei la chestii de-astea. Oameni buni, al doilea razboi mondial s-a terminat, Hitler a murit si - this may come as a shock - nici Ceausescu nu mai e pe-aici de mult!

Ei bine, iluzia mea ca batranii sunt blanzi si simpatici s-a cam evaporat. Dar eu tot ma incapatanez sa cred ca mai sunt si dintre acestia... Bine ca macar Mos Craciun exista! (lasati-mi macar iluzia asta...)